Revenire…:P

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris…

Liftofobie

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la lifturi ma ingrozesc. Nu pot sa suport acea cutiuta metalica malefica care uneori,  parca gandeste de una singura. Abia asteapta sa te inhate si sa nu-ti mai dea drumul niciodata.

E o vorba care spune ca de ce iti este frica nu poti scapa. Asa am patit si eu, am cursuri la etajele 5 si 7. E atat de placut sa te ingramadesti in lift ca intr-o conserva, sa te asfixiezi, te gandesti doar la momentul cand vei ajunge la destinatie…

Nu inteleg de ce exista oglinda in lift. Oare ca sa vezi daca arati bine, daca suvita numarul 13 e la locul ei cand se va produce inevitabilul?:) Cred ca mi-am dat seama: ca sa te uiti la tine si sa-ti spui in fata cat de idiot/a ai fost ca nu ai ales o modalitate mai eleganta de  a te sinucide, care sa ramana in istorie pentru genialitatea ei…

Ieri o colega de camera a ramas blocata in lift, asa ca sa vedeti cat de periculos este liftul. A stat 15-20 de minute (un caz, totusi fericit din acest punct de vedere, nu a doborat recordul de 1 ora si jumatate). Pana au venit cei de la deranjamente (care lucrasera la lift cu o zi inainte), si-a revenit liftul. Am promis ca nu ma mai urc in lift, deci va trebui sa urc zilnic pana la etajul 5 pe scari:)

Sfat pentru toata lumea:

Daca vreti sa va mentineti conditia fizica veniti in A.S.E pentru ca au ei grija de voi…sa nu mai plecati teferi si nevatamati…

Marionete

Traim intr-o lume ce ne-a atrofiat toate simturile. Nu mai suntem capabili sa gandim pentru noi, trebuie sa gandeasca altii in locul nostru, sa ne spuna ce sa facem, sa ne controleze viata. Nu stim sa luam atitudine atunci cand trebuie, fugim de responsabilitati, ne ascundem dupa un chip sters care nu mai e in stare sa schiteze vreun sentiment…

Suntem prea grabiti ca sa mai observam ce se intampla in jurul nostru. Fiecare traieste inchis in lumea sa din care nu poate evada sub nici o forma si chiar daca ne-ar arata cineva portita de salvare, ne-ar oferi libertatea nu am stii cum sa folosim aceasta sansa.Suntem ca niste animale captive de la inceputul vietii, iar atunci cand li se da drumul nu stiu cum sa supravietuiasca singure.

 Am ajuns niste umbre, niste cadavre vii care nu stiu  sa se  bucure sau sa planga. Nimic nu ne mai trezeste interesul, nimic nu ne mai surprinde, nu mai stim ce ne place si ce nu, facem totul mecanic fara sa simtim vreo placere…Am uitat cum sa zambim, sa iubim, sa traim…

E trist sa vezi cat de lasi suntem, cat de repede cedam in fata unora mai puternici decat noi si cat de repede acceptam totul fara a lupta pentru ce ne intereseaza. Sunt curioasa cand o sa avem curaj sa ne spunem fara nici o retinere opiniile, cand o sa ne trezim din visare si o sa-i spunem sefului ca ne-am saturat sa-i facem treburile murdare, ca avem si noi o viata sau profei de la facultate ca macar sa aiba bunul simt sa-si inchida messanger-ul cand preda  unor oameni interesati de cursul ei…

oamenii…

nu incetez sa fiu surprinsa de cat de diferiti pot fi oamenii…in felul cum gandesc, cum reactioneaza si se comporta in diverse situatii. rar am intalnit oameni care sa aiba cam acelasi gusturi si conceptii asemanatoare cu ale mele. de multe ori mi-am pus intrebarea daca nu cumva eu sunt de vina, daca e ceva rau in modul cum percep lucrurile. cu timpul am inteles ca nu e  nimic rau in a fi altfel…cred ca daca am fi toti la fel ar fi plictiseala…

imi spunea o prietena ca a intalnit pe cineva care se asemana atat de mult cu ea in modul de gandire si gusturi incat parea ca se cunosc de o viata, ca parca ar fi suflete pereche…eu sincer, la inceput cand ma gandeam la suflete pereche, imi inchipuiam ca cele doua jumatati sa fie complet diferite si atunci cand se regasesc sa formeze un intreg…insa daca ma gandesc mai bine acel intreg pe care il formeaza cele doua suflete pereche are aceeasi compozitie…

trebuie sa existe o intelegere din priviri intre cei doi…asta e partea cea mai frumoasa intr-o relatie, sa anticipezi ce vrea celalalt…